Mérföldkövek :: Repere :: Milestones
A múzeum első látogatási naplója, 1875
Cserey Jánosné Zathureczky Emília az imecsfalvi kúriában 1875-ben látogathatóvá tette magángyűjteményét.
A „háromszéki Cserey-múzeum” látogatói névjegyzéke, mely 1875. június 20-tól indul, lényegében a Székely Nemzeti Múzeummá kinőtt intézmény első látogatási naplója. Rögzíti a látogatás időpontját, a látogató nevét és lakhelyét is.
A pergamenbe kötött füzet második része az első szakszerű leltárkönyvet tartalmazza.
Primul jurnal de vizite al muzeului, 1875
Doamna János Cserey, născută Emília Zathureczky, și-a deschis colecția privată pentru public în 1875, la conacul de la Imeni.
Registrul vizitatorilor „Muzeului Cserey din Trei Scaune ”, care începe cu data de 20 iunie 1875, constituie, în esență, primul jurnal al vizitatorilor instituției care a devenit Muzeul Național Secuiesc. Informațiile din acesta prezintă data vizitei, numele vizitatorului și locul de reședință.
A doua parte a caietului legat în pergament conține primul registru-inventar profesional al colecției.
The museum’s first visitor’s logbook, 1875
Emília Zathureczky (Mrs. János Cserey) made her private collection accessible to the public in the Imecsfalva/Imeni manor in 1875.
The visitor registry of the “Cserey Museum of Háromszék”, which begins on 20 June 1875, essentially serves as the first visitor log for the institution that would later evolve into the Székely National Museum.
It records the date of the visit and also the name and place of residence of the visitor. The second part of the parchment-bound booklet contains the first expert inventory book.
Festett tálas (1833)
Erdély népi bútorkultúrájában kevés volt a magas álló bútor. A ruhaneműt leginkább ládákban tartották, a szekrények csupán a 19. század második felétől vagy végétől kaptak a tárolásban jelentősebb szerepet.
A székely házak egyetlen magas tároló bútora a tálas volt, amely a konyhai edények tartására szolgált. Zárt alsó részébe a főző edényeket, nyílt polcos felső részébe a tányérokat, tálakat helyezték el, erről kapta a nevét is. Az impozáns, magas bútort mindig szépen kifestették, vidékenként eltérő stílusban.
Kiállított tálasunk 1833-ban készült fenyőfából, kazettás, virágcsokros díszítménnyel. Polcainak fűrészelt szélkivágásaival a tálaspolcokra helyezett, a 19. század elején megjelent textil tálascsíkokat imitálták, profillécei, rátétdíszei a 18. századi stíluselemek továbbélő részletei. Stílusa alapján homoródmenti műhelyben készülhetett, homoródmenti székely és Kaca környéki szász stíluselemek egyaránt megjelennek rajta.
A tárgyat a László Ferenc régész-igazgató gyűjtőköréhez tartozó Bíró Mózes gyűjtötte 1913-ban. Az ő nevéhez köthető a múzeum főépülete előtt álló festett zetelaki székelykapu beszerzése is.
Dulap pictat de bucătărie (1833)
Mobilierul înalt era rar în cultura mobilierului popular transilvănean. Hainele erau păstrate în mare parte în lăzi, iar dulapurile au început să fie utilizate abia din a doua jumătate sau de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Singura mobilă de depozitare înaltă din casele secuiești era așa-numitul tálas, folosit pentru vasele de bucătărie. Partea inferioară închisă era folosită pentru ustensilele de gătit, iar partea superioară cu rafturi deschise pentru farfurii și castroane (tálak), de unde și numele acestui tip de mobilier în limba maghiară. Dulapul de bucătărie impunător, înalt, era întotdeauna frumos pictat, într-un stil care varia de la o regiune la alta.
Tálas-ul nostru a fost realizat din lemn de pin în 1833, fiind decorat cu casete și buchete de flori. Marginile tăiate cu ferăstrău ale rafturilor imită benzile textile plasate pe rafturi, care au apărut la începutul secolului al XIX-lea. Profilele și ornamentele suplimentare sunt rămășițe ale unor elemente stilistice din secolul al XVIII-lea, care au continuat să fie folosite. Stilul piesei de mobilier sugerează că a fost realizat într-un atelier din Valea Homorodului, cu elemente secuiești și săsești din zona Cața.
Obiectul a fost colectat în 1913 de către Mózes Bíró, membru al cercului de colecționari al arheologului-director Ferenc László, căruia i se datorează și achiziționarea porții secuiești pictate de la Zetea din fața clădirii principale a muzeului.
Painted kitchen shelf (1833)
In the folk furniture culture of Transylvania, there were few tall standing pieces of furniture. Clothing was primarily stored in chests, and wardrobes only began to play a significant role in storage from the second half or end of the 19th century.
The only tall storage piece in Székely houses was the kitchen shelf known as the tálas, which served to store kitchenware. In its closed lower part, they placed cooking utensils, while the open shelved upper part was used for plates and dishes, from which it derived its name. The impressive, tall piece of furniture was always beautifully painted, with a style that varied from region to region.
Our exhibited kitchen shelf was made from pine wood in 1833, adorned with a panel design and a decoration featuring bouquets of flowers. The sawn edge cutouts of its shelves imitated the textile strips placed on tálas shelves, which emerged in the early 19th century. Its profiles and additional ornaments are remnants of 18th-century stylistic elements that continued to be used. Based on its style, it could have been made in a workshop from the Homoród-valley, featuring both Székely and Saxon stylistic elements from the Kaca/Cața area.
The item was collected by Mózes Bíró, who belonged to the collection circle of archaeologist-director Ferenc László, in 1913. He is also credited with the acquisition of the painted Székely gate from Zetelaka/Zetea, which stands in front of the museum’s main building.
Osztrák dragonyos sisak, 1670–1720-ból
Intézménytörténeti szempontból is egyik jelentős gyűjteményi darabunk. A 19–20. század fordulóján országos és nemzetközi kiállításain képviselte intézményünket, úgy, mint a budapesti 1896-os Ezredéves Országos Kiállítás, az 1900. évi párizsi világkiállítás, vagy a Rákóczi-szabadságharc 200. évfordulóján rendezett országos ünnepségek központi rendezvényén, az 1903. évi kassai Rákóczi-ereklyekiállításon.
A sisak harangja hat bordával hat szeletre tagolt. Tetejét hengeres tetőlemez és egy kis méretű akasztófülecs zárja. Harangjához csúcsba futó, peremes ellenzője kapcsolódik, amelyet hat szegeccsel erősítettek fel. Ez középen hézagos, benne a sisak arcélvédőpántja fut. Utóbbit egyik végén szegecsfej, a másikon szív alakú lemez határolja. Fülvértjeit hét hengeres lyukkal áttörték, nyakvértjét négy lemezből rákozták. A belső részek 19. századi bőrszíjazattal vannak ellátva. Fennmaradt a hozzá illő mellvért is.
Coif de dragon austriac, 1670-1720
Unul dintre obiectele cele mai importante ale colecțiilor noastre, inclusiv din punct de vedere al istoriei instituționale. La cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, a reprezentat instituția noastră la expoziții naționale și internaționale, cum ar fi Expoziția Națională a Mileniului de la Budapesta din 1896, Expoziția Universală de la Paris din 1900 sau evenimentul central al festivităților naționale de aniversare a 200 de ani de la Războiul de Independență al lui Rákóczi, expoziția de relicve Rákóczi de la Cașovia din 1903.
Cupola coifului este împărțită în șase segmente, iar partea superioară se închide cu o placă cilindrică și o buclă de agățare de mici dimensiuni. De cupolă este atașată o vizieră conică cu o margine care se îngustează spre vârf, fiind întărită cu șase nituri. Prin orificiul din centrul său trece cureaua protecției faciale, delimitată de un capăt de nit pe o parte, iar pe alta de o placă în formă de inimă. Protecțiile urechilor sale sunt străpunse cu șapte găuri cilindrice, iar protecția gâtului este formată din patru plăci. Părțile interioare sunt prevăzute cu curele de piele din secolul al XIX-lea. Pe lângă coif, s-a păstrat și pieptarul asortat.
Austrian dragoon helmet, dating from 1670-1720
One of our most significant collection pieces even from an institutional history perspective. During the turn of the 19th and 20th centuries, it represented our institution at national and international exhibitions, such as the 1896 Millennium National Exhibition in Budapest, the 1900 Paris World’s Fair, and the central event of the national celebrations for the 200th anniversary of the Rákóczi War of Independence in 1903, the Rákóczi Relic Exhibition held in Kassa (Košice).
The helmet’s dome is divided into six segments, and its top is sealed with a cylindrical roof plate and a small-sized hanging loop. Attached to the dome is a conical visor with an edge that tapers to the top and is reinforced with six rivets. In the center, there is a gap where the helmet’s faceguard strap runs through. This strap is bordered by a rivet head at one end and a heart-shaped plate at the other. Its ear guards are pierced with seven cylindrical holes, and its neck guard is made up of four plates. The interior parts are equipped with 19th-century leather straps. A matching breastplate that goes with it has also survived.
Kós Károly cigarettatárcája (1950?)
Kós Károly építészeti munkásságának egyik legismertebb alkotása a Székely Nemzeti Múzeum épületegyüttese, amelynek megtervezésére 1911-ben kapott megbízást. A terveket már abban az évben elkészítette, 1912 végéig tető alá került a főépület, illetve a múzeumőri lakások, a parkosítást pedig 1914-ben sikerült befejezni. A főépületet már eredetileg is több ponton bővíthetőre kérték tervezni. Kós végül 1943-ban elkészítette az északi szárny bővítési terveit. Az építkezés azonban csak néhány évtizeddel később, Kós Károly elhunyta után, 1979–1981 között valósulhatott meg.
A főépület bővítésekor (ifj.) dr. Kós Károly néprajzkutató apjának több kéziratát, kiadványát és személyes tárgyát ajándékozta az intézménynek. Az utóbbiak között olyanokat találunk, mint Kós Károly szemüvege vagy a diákévei alatt használt szögmérő és derékszög.
A tárgyak közül a legszebb darab az a cigarettatárca, amelyet fia, András készített, majd Kós maga faragott ki 1950 körül. A díszítések között megtaláljuk a sztánai tanyát és a Varjúvárat, továbbá egy, a Kós játékos humorára utaló, pipázó figurát is a következő szöveggel: „Éltemet ha elpipáztam, mennybe visznek az angyalok. Én magyar nemes vagyok.”
Tabachera lui Károly Kós (1950?)
Una dintre cele mai faimoase lucrări arhitecturale ale lui Károly Kós este complexul de clădiri al Muzeului Național Secuiesc, pe care a fost însărcinat să îl proiecteze în 1911. Planurile au fost întocmite deja în acel an, clădirea principală și apartamentele custozilor fiind finalizate la sfârșitul anului 1912, iar amenajarea peisagistică în 1914. Clădirea principală a fost proiectată de la bun început pentru a putea fi extinsă în mai multe puncte. Kós a finalizat planurile de extindere a aripii nordice în 1943. Construcția a fost însă finalizată abia câteva decenii mai târziu, după moartea lui Károly Kós, între 1979 și 1981.
Cu ocazia extinderii clădirii principale, etnograful Dr. Károly Kós (Jr.) a donat instituției mai multe manuscrise, publicații și obiecte personale ale tatălui său. Printre acestea din urmă, se regăsesc obiecte precum ochelarii lui Károly Kós sau raportorul și rigla pe care le folosea în anii studenției.
Cel mai frumos obiect este tabachera realizată de fiul său, András, sculptată de Kós însuși în jurul anului 1950. Ornamentele reprezintă casa Stana și Cetatea Ciorii, precum și o figură care fumează pipă, cu o inscripție care reflectă umorul jucăuș al lui Kós: „Când îmi voi fi fumat pipa, îngerii m-or duce-n rai, doar sunt nobil maghiar.”
Károly Kós’s cigarette case (1950?)
One of Károly Kós’s most renowned architectural works is the complex of the Székely National Museum, for which he was commissioned to design in 1911. He completed the plans that same year, and by the end of 1912, the main building and the museum keeper’s residences were already under roof, while the landscaping was successfully finished in 1914. The main building was originally designed to be expandable at multiple points. Kós finally completed the expansion plans for the northern wing in 1943. However, the construction could only take place a few decades later, after Károly Kós had passed away, between 1979 and 1981.
During the expansion of the main building, Dr. Károly Kós (Jr.), an ethnographer, donated several manuscripts, publications, and personal items of his father to the institution. Among the latter, we find items such as Károly Kós’s glasses or the protractor and set-square he used during his student years.
Among these objects, the most exquisite piece is a cigarette case crafted by his son, András, and then intricately carved by Kós himself around 1950. Among the decorations, you can find depictions of the Sztána homestead and the Varjúvár (Crow Castle), as well as a playful reference to Kós’s sense of humor: a smoking figurine accompanied by the inscription, “When I’ve smoked my life away, the angels will take me to heaven. I am a Hungarian nobleman.”
MÁV-láda, kincsekkel
A Sepsiszentgyörgyről 1944 szeptemberében a front elől menekített kincsekkel teli ládákat szállító vasúti szerelvényt több hónapnyi vándorlás végén Zalaegerszeg rendező-pályaudvarán 1945. március 27-ről 28-ra virradó éjszaka szovjet bombatalálat érte. A korabeli jegyzőkönyv szerint a pusztulás teljes volt.
Közvetlenül a háború után a korabeli sajtóban és szakmai körökben hírek kaptak lábra, miszerint a gyűjtemény egy része mégsem pusztult volna el, hanem magánszemélyeknél a környékbeli gyűjteményekben lappang. Több évtized távlatából, konkrét közgyűjteményi információkra alapozva megállapítást nyert, hogy a pusztulást rendkívül kisszámú, sérült állapotú tárgy vészelte csak túl, melyeket a robbanást követő napokban a sínek között gyűjtöttek össze. „Amikor végre június 1-én és 2-án Zalaegerszegre kiszállhattam, bizony a waggonok roncsai között már aránylag csak keveset találhattam, mert a csőcselék a romok alól minden neki tetsző tárgyat elvitt. Bizonyosra vettem, hogy a tűz pusztításából is sok mindent előkaparhatok még” – írta Darnay Béla, a Balatoni Múzeum igazgatója.
A 2000-es évek elején intézményközi egyeztetések során fény derült arra, hogy a Göcseji Múzeum raktárában egy doboznyi lelet, mintegy 40 tárgy a következő megjegyzéssel szerepel: „lelőhely – Zalaegerszeg vasútállomás”. Ezek egy része bizonyíthatóan a Székely Nemzeti Múzeum robbanásban és az azt követő tűzben megsérült tárgyi anyaga. 2004-ben a Göcseji Múzeum egy MÁV – Magyar Állami Vasutak feliratú ládában szolgáltatta vissza intézményünk beazonosított műkincseit.
Cufăr cu comori „MÁV”
După mai multe luni de rătăcire, trenul care transporta lăzile pline cu comori din Sfântu Gheorghe, salvate în septembrie 1944 din fața frontului, a fost lovit de o bombă sovietică în stația de triaj din Zalaegerszeg, în noaptea de 27 spre 28 martie 1945. Conform procesului-verbal contemporan, distrugerea a fost completă.
Imediat după război, presa și cercurile profesionale ale vremii au relatat că o parte a colecției nu fusese distrusă, ci se regăsește în colecții private din zonă. Câteva decenii mai târziu, pe baza unor informații din anumite colecții publice, s-a constatat că doar un număr foarte mic de obiecte deteriorate au supraviețuit distrugerii, colectate între șine în zilele de după explozie. „Când am reușit în cele din urmă să ajung la Zalaegerszeg, pe 1 și 2 iunie, am putut găsi relativ puține lucruri printre rămășițele vagoanelor, pentru că gloata deja luase tot ce i-a plăcut mai mult de sub dărâmături. Eram însă sigur că voi reuși să salvez câte ceva din distrugerea provocată de incendiu” – scria Béla Darnay, director al Muzeului din Balaton.
La începutul anilor 2000, discuțiile interinstituționale au scos la iveală faptul că un cufăr cu aproximativ 40 de obiecte din depozitul Muzeului din Göcsej era inscripționată cu mențiunea „loc de recuperare – gara Zalaegerszeg”. Unele dintre acestea s-au dovedit a fi obiecte din colecția Muzeului Național Secuiesc, deteriorate în explozie și în incendiul care a urmat. În 2004, Muzeul din Göcsej a returnat obiectele de patrimoniu identificate ale instituției noastre într-o ladă cu inscripția MÁV – Căile Ferate Maghiare de Stat.
“MÁV” treasure chest
The train carrying chests filled with treasures that were evacuated from Sepsiszentgyörgy/ Sfântu Gheorghe in September 1944 to escape the advancing front was struck by a Soviet bomb on the night of 27th to 28th March 1945, at the Zalaegerszeg sorting station, after months of wandering. According to the contemporary record, the destruction was complete.
Immediately after the war, there were reports in the contemporary press and among professional circles that a part of the collection may not have been destroyed after all, but rather hidden in private collections in the surrounding area. Several decades later, based on specific information from public collections, it was determined that only an extremely small number of damaged items had survived the destruction. These were collected in the days following the explosion, found scattered between the railway tracks. “When I finally visited Zalaegerszeg on June 1st and 2nd, I could only find relatively few items among the wreckage of the wagons, as the mob had taken away anything they fancied from the ruins below. I was certain that I could retrieve many things even from the destruction caused by the fire” – wrote Béla Darnay, the director of the Balaton Museum.
In the early 2000s, during inter-institutional consultations, it was revealed that in the storage of the Museum of Göcsej, there is a box of artifacts, approximately 40 objects, with the following note: “findspot – Zalaegerszeg railway station”. Some of these items can be definitively traced back to the damaged material from the Székely National Museum during the explosion and subsequent fire. In 2004, the Museum of Göcsej returned our institution’s identified objects in a crate labeled “MÁV – Hungarian State Railways”.
A háromszéki ormányosalkatú: Bryodaemon kocsirenae
A múzeum természettudományi osztályának gyűjteményei az adományoknak és az intézeti kutatómunkának köszönhetően napjainkban több, mint 60 000 tárgyat ölelnek fel. Ezek közül egyik leglátványosabb Diószeghy László 1931-ben a múzeumnak adományozott lepkegyűjteménye, mely fajgazdagsága (2085 faj, 23 000 egyed) mellett a lelőhelyek változatosságával is értékes dokumentuma a hazai lepkefaunának.
Egy 1984-ben kezdődött kutatómunka eredményeképpen, amelyben Kocs Irén természetrajzos muzeológus munkatárs mellett a budapesti Természettudományi Múzeum munkatársa is részt vett, összeállt egy jelentős ormányosalkatú bogárgyűjtemény (13 623 példány). 268 lelőhelyről 761 fajt gyűjtöttek, ebből 46 Romániára új faj (azaz ők publikálták előszőr Romániából), 2 pedig a tudományra új faj. Ez utóbbiak egyikét Kommandón gyűjtötte kollégánk, Kocs Irén, ezért a tudományra új faj a Bryodaemon kocsirenae A. Podlussány 1998 nevet kapta.
Gândacul cu cioc din Trei Scaune: Bryodaemon kocsirenae
Datorită donațiilor și cercetărilor efectuate de departamentul de istorie naturală al muzeului, colecțiile din acest domeniu cuprind în prezent peste 60 000 de obiecte. Una dintre cele mai spectaculoase este colecția de fluturi a lui László Diószeghy, donată muzeului în 1931, care, pe lângă bogăția sa de specii (2 085 de specii, 23 000 de indivizi), reprezintă și un document valoros al faunei autohtone de fluturi prin diversitatea siturilor de proveniență.
Ca urmare a unui proiect de cercetare demarat în 1984, la care a participat și Irén Kocs, muzeografă specializată în istorie naturală, lângă un muzeograf al Muzeului de Istorie Naturală din Budapesta, a fost adunată o colecție semnificativă de gândaci cu cioc (13 623 de exemplare). Din 268 de situri au fost colectate 761 de specii, dintre care 46 de specii noi pentru România (publicate de ei pentru prima dată în România) și 2 specii noi pentru știință. Unul dintre acestea din urmă a fost colectat la Comandău de către colega noastră Irén Kocs, fiind denumită în știință Bryodaemon kocsirenae A. Podlussány 1998.
The Bryodaemon kocsirenae from Háromszék
Thanks to donations and institutional research efforts, the collections of the museum’s natural science department currently encompass over 60,000 items. Among these, one of the most remarkable is the butterfly collection donated by László Diószeghy to the museum in 1931. Besides its species richness (2085 species, 23,000 individuals), it is also a valuable documentation of the diversity of habitats within the Hungarian butterfly fauna.
As a result of research initiated in 1984, in which Irén Kocs, a naturalist and museum specialist, collaborated with a colleague from the Natural History Museum in Budapest, a significant collection of snout-beetles (13,623 specimens) was compiled. They collected 761 species from 268 localities, of which 46 were new to Romania (meaning they were first published from Romania by them), and 2 were entirely new to science. One of these new species was collected by our colleague, Irén Kocs, in Kommandó/Comandău, which is why the scientifically new species was named Bryodaemon kocsirenae A. Podlussány 1998.
Termésarany riolit rögön
Az Erdélyi-érchegység az Erdélyi-középhegység délkeleti hegyvonulata. A hegységben található az úgynevezett „aranynégyszög”: a Verespatak, Aranyosbánya és Nagyág falvak, valamint Zalatna város által határolva. A területen rendkívül nagy mennyiségben fellelhető nemesfémek a neogén során, vulkanikus tevékenységeknek köszönhetően keletkeztek.
A vidéken már a Római Birodalom idején is folyt az arany kitermelése. Ennek ellenére még mindig itt található Európa legnagyobb arany- és ezüstlelőhelye, a felmérések alapján a Verespatak környéki hegyek 300 tonna aranyat és 1600 tonna ezüstöt rejtenek. Az Erdélyi-érchegységből származó ásványmintákból fedezték fel a 18. században a tellúrt.
A kiállított riolit rög lényegében megdermedt vulkáni láva, melynek felületén termésarany figyelhető meg. A lelet Verespatakról származik, Ebergényi Gyula (1856–194?) kovásznai gyógyszerész adományozta a Székely Nemzeti Múzeumnak 1910. június 11-én.
Minereu de aur pe un bulgăre de riolit
Munții Metaliferi reprezintă cel mai important masiv al Apusenilor de sud. În acești munți se află așa-numitul „dreptunghi de aur”, mărginit de satele Roșia Montană, Baia de Arieș și Săcărâmb și de orașul Zlatna. Zăcămintele extrem de bogate în metale prețioase din zonă s-au format în perioada neogenă, ca urmare a activității vulcanice.
Exploatarea aurului în zonă datează încă din timpul Imperiului Roman. În ciuda acestui fapt, aici se află încă și astăzi cel mai mare zăcământ de aur și argint din Europa. Estimările sugerează că în munții din jurul Roșiei Montane se află 300 de tone de aur și 1600 de tone de argint. Telurul a fost descoperit în secolul al XVIII-lea din eșantioane de minerale din Munții Metaliferi.
Bulgărele de riolit expus este în esență lavă vulcanică solidificată, cu minereu de aur la suprafață. Minereul provine din Roșia Montană și a fost donat Muzeului Național Secuiesc de către Gyula Ebergényi (1856-194?), un farmacist din Covasna, la 11 iunie 1910.
Gold ore on a rhyolite rock
The Transylvanian Ore Mountains are the southeastern range of the Transylvanian Central Mountains. Within the mountains lies the so-called “golden quadrangle”, bounded by the villages of Verespatak/Roșia Montană, Aranyosbánya/Baia de Arieș, and Nagyág/Săcărâmb, as well as the town of Zalatna/Zlatna. The area contains an extraordinarily large quantity of precious metals, which formed during the Neogene period due to volcanic activity.
Gold mining was already taking place in the region during the time of the Roman Empire. Nevertheless, Europe’s largest gold and silver deposits are still found here, with surveys indicating that the mountains around Verespatak/Roșia Montană conceal 300 tons of gold and 1600 tons of silver. Tellurium was discovered in the 18th century from mineral samples originating from the Transylvanian Ore Mountains.
The exhibited rhyolite rock is essentially solidified volcanic lava, and on its surface, you can observe native gold. The artifact originates from Verespatak/Roșia Montană and was donated to the Székely National Museum by Gyula Ebergényi (1856-194?), a pharmacist from Kovászna/Covasna, on 11 June 1910.
Ácsolt láda
Az ácsolt bútor Erdély legrégibb bútorstílusa, technikai megoldása volt. Székelyföldön a 18. század végétől jórészt kiszorította ezt a gyorsabban előállítható festett deszkabútor. Erdővidéken elsősorban hozományos ládaként élt tovább az ácsolt bútor a 19. század második feléig, leghíresebb készítőhelye Magyarhermány volt.
Az 1848-as évszámú, Botskor András nevét viselő láda is ácsolásos technikával készült, jellegzetes magyarhermányi láda, lapos tetővel. Jellemzője a vésett, mértani és virágmotívumokat ötvöző díszítmény: háromszögek, fenyőágak, tulipánmotívum látható rajta. A felirat és mesternév a középső deszkán van.
Emléktárgyként készülhetett. Erre utal az a tény, hogy nem a hozományos ládákra jellemző női név került rá. A Bocskor családot még a közelmúltban is faragó családként tartotta számon a falu, így elképzelhető, hogy maga a mester neve szerepelhet a ládán. Magyarhermány határában működött a bodvaji vashámor, ahol ágyúkat öntöttek a forradalomban harcolók számára, és a köpeci, hidvégi csaták révén is a forradalom hangulata közelről érinthette a magyarhermányiak életét.
A tárgyat Herepei János igazgatása idején, a múzeum erdővidéki felmérései során gyűjtötték és hozták be a múzeumba 1943-ban.
Ladă sculptată
Mobilierul sculptat reprezintă cel mai vechi stil și cea mai veche soluție tehnică pentru realizarea mobilierului în Transilvania. În Ținutul Secuiesc, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, acesta a fost în mare parte înlocuit de mobilierul din scândură pictată, care poate fi produs mai rapid. În Ținutul Pădurilor (regiunea Baraolt/Erdővidék), mobilierul sculptat a supraviețuit mai ales sub forma lăzilor de zestre până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cel mai renumit loc de producție a acestora fiind Herculian.
Acest cufăr din 1848, care poartă numele lui András Botskor, a fost realizat tot prin tehnica prezentată, ca un cufăr tipic din Herculian, cu capac plat și un decor sculptat, care combină motive geometrice și florale: triunghiuri, ramuri de pin și un motiv de lalea. Inscripția și numele maestrului sunt amplasate pe scândura centrală.
Cufărul a fost realizat probabil ca un suvenir, ceea este indicat de faptul că nu este inscripționat cu numele miresei, așa cum ar fi tipic pentru un cufăr de zestre. Familia Bocskor era considerată o familie de tâmplari în sat chiar și în trecutul recent, așa că este posibil ca pe cufăr să se regăsească chiar numele meșterului. Lângă Herculian funcționa forja de fier de la Bodvaj, unde se turnau tunuri pentru luptătorii revoluționari, iar bătăliile de la Căpeni și Hăghig au adus, de asemenea, atmosfera revoluționară în viața celor din Herculian.
Obiectul a fost colectat și adus la muzeu în 1943, în contextul cercetărilor muzeului din regiunea Baraolt, în timpul conducerii directorului János Herepei.
Carved chest
Carved furniture represents the oldest furniture style of Transylvania, distinguished by its unique craftsmanship and technical innovation. In Székelyföld, from the late 18th century onwards, it was largely replaced by the more quickly producible painted wooden furniture. In the Erdővidék (Baraolt) region, carved furniture continued to thrive primarily in the form of dowry chests until the second half of the 19th century, with their most renowned production center being in Magyarhermány/Herculian.
The chest bearing the date 1848 and the name of Botskor András was also crafted using woodworking techniques, representing a distinctive Magyarhermány/Herculian chest with a flat roof. Its distinctive feature is the ornamental design that combines engraved geometric and floral motifs, featuring triangles, pine branches, and tulip patterns. The inscription and the master’s name are located on the central board.
It may have been crafted as a keepsake. This is indicated by the fact that it bears a male name, unlike the female names typically found on dowry chests. The Bocskor family was considered a respected carving family in the village even in recent times, so it’s conceivable that the master’s name itself is featured on the chest. In the vicinity of Magyarhermány/Herculian, the Bodvaj ironworks operated, where cannons were cast for the revolutionaries, and through the battles of Köpec/Căpeni and Hidvég/Hăghig, the spirit of the revolution likely directly influenced the lives of the people of Magyarhermány/Herculian.
The item was collected and brought to the museum during the expeditions in the Erdővidék (Baraolt) region under the direction of János Herepei, and it was accessioned into the museum’s collection in 1943.
Festett agyagkanál az erősdi őstelepről
Kelet-Európában, Erdély keleti részétől a Dnyeper medencéjéig terjedő vidéken a Kr. e. 5. évezred második felében és a 4. évezred elején földművelő közösségek éltek, amelyek festett edényművességükről nevezetes tárgyi hagyatékát Erősd–Cucuteni–Tripolje kultúrkörnek nevezi a régészettudomány.
E kultúrkör erdélyi névadó lelőhelyének, az erősdi őstelepnek módszeres feltárását László Ferenc végezte (1907–1913, 1925), munkáját Székely Zoltán folytatta a Román Tudományos Akadémia Régészeti Intézetének közreműködésével (1968–1986).
Az erősdi típusú kultúra népeinek települései természetes védettségű helyeken, dombtetőkön, teraszokon, hegycsúcsokon helyezkedtek el. A kis falvakat gyakran mesterséges árkokkal és sáncokkal is erődítették. Földfelszínre épített, többosztatú házaikban tűzhelyek, étkező- és tárolóedények, szövőeszközök, a mindennapi élet és a hitvilág tárgyai foglaltak helyet. A gazdasági tevékenységek közül a fő helyet a növénytermesztés és állattartás töltötte be, de jelentős szerepe volt a halászatnak és vadászatnak is.
Változatos edényformáik és díszítőmotívumaik – mindenekelőtt a két vagy három színnel való festés a fazekasság magas művészi szintjét bizonyítják.
Az erősdi kultúra karakterisztikus leletei az agyagból készült kanalak. Kerek, félgömbszerű öblük és közvetlenül a perem meghosszabbításából kiképzett vagy kívülről kissé a perem alá ragasztott, lapos nyelük van. Többségük fehér-vörös-fekete sávos festéssel díszített. Ezeknek a tárgyaknak a használati módját pontosan nem ismerjük, de előkerülési körülményeik és gyakoriságuk alapján feltételezhető, hogy a festett edényekhez hasonlóan a mindennapi étkezés során használták őket.
Lingură de lut pictată provenită din situl ancestral de la Ariușd
În Europa de Est, în regiunea cuprinsă între estul Transilvaniei și bazinul Niprului, în a doua jumătate a mileniului al V-lea î.Hr. și începutul mileniului al IV-lea î.Hr., au trăit comunități de agricultori a căror moștenire obiectuală, remarcabilă prin ceramica pictată, este cunoscută în arheologie sub numele de cultura arheologică Ariușd-Cucuteni-Tripolje.
Cercetarea arheologică sistematică a sitului strămoșesc de la Ariușd, care a dat numele acestei culturi pentru Transilvania, a fost realizată de Ferenc László (1907-1913, 1925) și continuată de Zoltán Székely, cu colaborarea Institutului de Arheologie al Academiei Române (1968-1986).
Așezările populațiilor care făceau parte din cultura Ariușd erau situate în locuri protejate în mod natural, pe vârfuri de dealuri, terase și creste de munte. Satele lor mici erau adesea fortificate cu șanțuri și bastioane artificial. Casele lor cu mai multe etaje, construite pe pământ, conțineau vetre, vase pentru mâncare și depozitare, ustensile de țesut, obiecte de uz cotidian și asociate cu credințele lor religioase. Producția vegetală și creșterea animalelor a fost principala activitate economică, dar pescuitul și vânătoarea au jucat, de asemenea, un rol important.
Formele lor variate de ceramică și diversele motive decorative – mai ales pictura în două și trei culori – sunt o dovadă a nivelului artistic ridicat al olăritului.
Lingurile de lut sunt descoperiri caracteristice culturii Ariușd. Acestea au o cupă rotunjită, semisferică și un mâner aplatizat, format direct din prelungirea marginii sau lipit ușor sub ea din exterior. Cele mai multe dintre ele sunt decorate cu dungi alb-roșu-negru. Nu știm cu exactitate cum erau folosite aceste obiecte, dar circumstanțele în care au fost găsite și frecvența lor sugerează că, la fel ca vasele pictate, erau utilizate probabil pentru mesele de zi cu zi.
Painted clay spoon from the ancient settlement of Erősd/Ariușd
In the region stretching from the eastern part of Transylvania to the Dnieper Basin in Eastern Europe, during the latter part of the 5th millennium BC and the early 4th millennium BC, agricultural communities thrived. Archaeology refers to the notable material legacy of these communities’ painted pottery craftsmanship as the Erősd/Ariușd–Cucuteni–Trypillia cultural sphere.
The systematic excavation of the namesake site of this cultural sphere in Transylvania, the ancient settlement of Erősd/Ariușd, was carried out by László Ferenc (1907-1913, 1925). His work was continued by Zoltán Székely with the collaboration of the Romanian Academy’s Institute of Archaeology (1968-1986).
The settlements of the cultures associated with the Erősd/Ariușd type were situated in naturally fortified locations, on hilltops, terraces, and mountain peaks. Often, these small villages were fortified with artificial ditches and ramparts. In their multi-room houses built on the surface of the earth, they had hearths, dining and storage vessels, weaving tools, objects for everyday life, and items related to their belief systems. Among their economic activities, the primary focus was on agriculture and animal husbandry, but fishing and hunting also played significant roles.
Their diverse vessel forms and decorative motifs, especially the use of two or three colors in pottery painting, attest to the high artistic level of their pottery craftsmanship.
The characteristic artifacts of the Erősd/Ariușd culture are clay spoons. They have a round or semi-spherical bowl and a flat handle, which is either fashioned directly from the rim or slightly attached underneath it. Most of them are decorated with white-red-black stripes. We do not know the exact manner of use for these objects, but based on their context of discovery and frequency, it is presumed that they were used in everyday dining, much like the painted vessels.
Rejtekes szekrény (1710)
A történelmi gyűjtemény egyik bútortörténeti érdekessége egy Récsey Anna tulajdonából származó 18. századi kabinetszekrény, korabeli szóhasználatban „rejtekes szekrény”. Az elsősorban levelek, ékszerek és egyéb értéktárgyak tárolására szolgáló közepes méretű, láda alakú szekrény nyolc kisebb és két nagyobb fiókkal rendelkezik Ezeket kétszárnyú ajtóval lehetett elzárni a kíváncsiskodók elől. A szekrényke gazdagon díszített, teljes felületét lefestették, a fiókokat és az ajtó szárnyait domború faelemekkel dekorálták, amelyekre különböző tájképek kerültek. Legtöbbje kastélyokat és vadállatokat ábrázol, nem túlságosan művészi kivitelezésben. Sajnos a kabinetszekrény ajtajának egyik szárnya már nem maradt ránk.
A „rejtekes szekrény” valamikori tulajdonosának kilétéről nincs tudomásunk. A Székely Nemzeti Múzeum alapgyűjteményébe Czirjék Zsigmondné révén került be. A háromszéki Czirjék család tulajdonából a fiatal székely múzeum számára jelentős adományok kerültek, így például Czirjék Zsigmond 1877 folyamán 224 könyvet adott a múzeumnak, köztük egy Székely István-féle 1559-es Chronicát, a belekötött legrégebbi énekeskönyvvel (Cserey-kódex).
Dulap decorativ cu sertare (1710)
Unul dintre obiectele de mobilier de interes istoric din colecția muzeului este dulapul decorativ cu sertare din secolul al XVIII-lea, sau „rejtekes szekrény” (dulap cu ascunzători) în limbajul vremii, din moștenirea Annei Récsey. Dulapul de dimensiuni medii, în formă de cufăr, conceput în principal pentru depozitarea scrisorilor, bijuteriilor și a altor obiecte de valoare, are opt sertare mai mici și două sertare mai mari. Acestea puteau fi ascunse de ochii curioșilor cu o ușă dublă. Dulăpiorul este bogat decorat, întreaga suprafață este pictată, iar sertarele și aripile ușilor sunt decorate cu elemente din lemn în relief, pe care au fost pictate diverse peisaje. Cele mai multe dintre acestea înfățișează castele și animale sălbatice, executate nu foarte artistic. Din păcate, una dintre aripile ușii dulapului nu a supraviețuit.
Nu cunoaștem identitatea proprietarului de odinioară al „dulapului cu ascunzători”. Obiectul a ajuns în colecția principală a Muzeului Național Secuiesc prin intermediul doamnei Zsigmond Czirjék. Familia Czirjék din Trei Scaune a făcut donații importante pentru tânărul muzeu secuiesc. Bunăoară, Zsigmond Czirjék a donat 224 de cărți muzeului în 1877, inclusiv cronica din 1559 a lui István Székely, cu cea mai veche carte de cântece legată în ea (Codexul Cserey).
Cabinet cupboard (1710)
One of the interesting pieces of furniture history in the historical collection is an 18th-century cabinet cupboard, known as a “rejtekes szekrény” (“secret cabinet”) in contemporary language, originating from Anna Récsey. This medium-sized, box-shaped cabinet, primarily used for storing letters, jewelry, and other valuables, features eight smaller drawers and two larger ones. These could be closed with double doors to keep curious onlookers away. The cabinet is richly decorated, with the entire surface painted, and the drawers and door wings adorned with raised wooden elements featuring various landscapes. Most of them depict castles and wild animals, not in a particularly artistic execution. Unfortunately, one of the cabinet’s door wings has not survived to this day.
There is no information available about the identity of the former owner of the “secret cabinet”. The “secret cabinet” became part of the basic collection of the Székely National Museum through Mrs. Zsigmond Czirjék. The Czirjék family from Háromszék made significant donations to the young Székely museum, including Zsigmond Czirjék, who donated 224 books to the museum in 1877, including a 1559 Chronicle by István Székely, with the oldest hymnbook bound within (Cserey Codex).
Őskori bronztárgyak
Sarlók, tokos balták, lándzsahegy töredékei, amelyek túlélték a gyűjtemény pusztulását. A tárgyakat a zalaegerszegi vasútállomáson találták meg és a második világháború után kerültek haza Sepsiszentgyörgyre.
Obiecte preistorice din bronz
Fragmente de seceri, celturi, vârf de lance care au supraviețuit distrugerii colecției. Obiectele au fost descoperite în gara din Zalaegerszeg și returnate la Sfântu Gheorghe după cel de-al Doilea Război Mondial.
Prehistoric bronze artefacts
Fragments of sickles, celts, spearhead that survived the destruction of the collection. The objects were discovered in the railway station at Zalaegerszeg and returned to Sfântu Gheorghe after the Second World War.
Wesselényi-téka
A díszesen faragott alapleltári darab vásárlás útján került a Cserey-féle, majd a Székely Nemzeti Múzeum gyűjteményébe. Egykori tulajdonosáról nincs tudomásunk.
Nagy Géza igazgatóőr a Székely Nemzeti Múzeum 1891. évi értesítőjében a következőképpen írt róla: „Kint a folyosón […] van fölállítva egy valamikor sötét vörösre festett s két faragott csavar alakú, fönt három strucctollszerű ékítményben végződő oszloppal ellátott sarokszekrény is, mely állítólag valamelyik Wesselényié volt.”
Biblioteca Wesselényi
Această piesă sculptată ornamental din inventarul de bază a ajuns în colecția Muzeului Cserey și apoi a Muzeului Național Secuiesc prin achiziție. Nu avem informații despre fostul său proprietar.
Custodele Géza Nagy a făcut despre ea următoarele precizări în buletinul din 1891 al Muzeului Național Secuiesc: „Afară, pe coridor […] se află un dulap de colț, pictat cândva în roșu închis și prevăzut cu două coloane sculptate în formă de spirală, care se termină în partea superioară cu trei ornamente în formă de pene de struț. Se crede că a aparținut unuia dintre membrii familiei Wesselényi.”
Wesselényi bookcase
This elaborately carved piece of the museum’s basic inventory was acquired through purchase and became a part of the Cserey collection, and later, the collection of the Székely National Museum. We have no information about its former owner.
In the 1891 Annual Report of the Székely National Museum, Director Géza Nagy wrote about it as follows: “Outside in the corridor […] there is a corner cabinet, once painted in dark red and equipped with two carved spiral-shaped columns, ending in three ostrich-feather-like ornaments at the top. It is believed to have belonged to one of the members of the Wesselényi family.”
Barabás Miklós: Kékruhás nő
A Székely Nemzeti Múzeum képzőművészeti gyűjteménye az 1879-es leltár szerint még csak „137 képet és figurát”, többnyire sokszorosított kőnyomatokat és fényképeket tartalmazott.
Számszerű gyarapodást és szakmai fejlesztést a 20. század fordulója hozott a gyűjtemény történetében. Gyárfás Jenő, az akkor már országos hírű festőművész, Varga Nándor Lajos, az európai hírű grafikus és a csíkzsögödi Nagy Imre szervezőmunkája felbecsülhetetlen ebben az időben. 1928-ban Csutak Vilmos múzeumőr már 998 darabról tett említést, kiemelve a tucatnyi Barabás Miklós- és Gyárfás Jenő-műveket.
A két világháború között a székely képzőművészet reprezentatív állandó gyűjteményének kialakítására törekedtek. Az 1929-es jubileumi megemlékezések egyik nagy sikere a Székely Mikó Kollégium emeleti termeiben megrendezett székely tárlat volt.
A második világháború után, a szocialista rezsim szorításában is sikerült megtalálni a módját annak, hogy a gyűjteményt újjászervezzék. Legjelentősebb forrás továbbra is az adományozás maradt, de nőtt a vásárlás útján beszerzett művek száma is, számos Barabás Miklós-, Gyárfás Jenő-, Nagy Imre-alkotást vásároltak. A főépületben, a Bartók Teremben a díszítő funkciót betöltő állandó kiállítás mellett rendszeresen időszakos tárlatokat is rendeztek.
1979-től, Baász Imre gondnoksága idején a gyűjtemény új székházba, a Bazárként ismert főtéri műemléképületbe költözött, majd 2006-ban felvette a Gyárfás Jenő Képtár nevet. A képzőművészeti gyűjtemény leltárában jelenleg több mint 3000 műalkotás szerepel.
Barabás Miklós (Márkosfalva, 1810. – Budapest, 1898. ) a magyar biedermeier festészet egyik legkiválóbb mestere volt. Az arckép minden műfaját és technikáját kiválóan művelte, ennek is köszönhetően egyik első művész volt, aki megélt festészetéből. Szinte minden kiemelkedő kortársát megfestette, Széchenyi Istvánt, Kossuth Lajost, Petőfit vagy Bem Józsefet.
A kiállításon szereplő Kékruhás nő című portréját 1840-ben festette.
Miklós Barabás: Femeie în rochie albastră
Conform inventarului din 1879, colecția de artă a Muzeului Național Secuiesc conținea doar „137 de tablouri și figuri”, în cea mai mare parte litografii și fotografii.
La începutul secolului al XX-lea s-a înregistrat o creștere semnificativă, dar și o dezvoltare profesională a colecției. Jenő Gyárfás, pictor de renume național la acea vreme, Lajos Nándor Varga, grafician de renume european, și Imre Nagy din Jigodin, au desfășurat o muncă organizatorică de neprețuit în această perioadă. În 1928, custodele muzeului, Vilmos Csutak, menționa 998 de piese, evidențiind zecile de lucrări ale lui Miklós Barabás și Jenő Gyárfás.
În perioada interbelică, s-au depus eforturi pentru a crea o colecție permanentă reprezentativă de artă secuiască. Unul dintre marile succese ale comemorării aniversării din 1929 a fost expoziția secuiască organizată în sălile de la etajul superior al Colegiului Székely Mikó.
După cel de-al Doilea Război Mondial, chiar și sub opresiunea regimului socialist, s-a reușit să se găsească o modalitate de reorganizare a colecției. Donațiile au rămas cea mai importantă sursă, dar a crescut și numărul operelor de artă achiziționate, cu mai multe lucrări de Miklós Barabás, Jenő Gyárfás și Imre Nagy. În Sala Bartók a clădirii principale, pe lângă expoziția permanentă, care servește o funcție decorativă, sunt organizate în mod regulat și expoziții temporare.
Din 1979, sub conducerea lui Imre Baász, colecția s-a mutat într-un sediu nou, în clădirea monument istoric din piața principală, cunoscută sub numele de Bazar, iar în 2006 a fost redenumită Galeria Jenő Gyárfás. Colecția de artă plastică are în prezent un inventar de peste 3000 de opere de artă.
Miklós Barabás (Mărcușa, 1810 – Budapesta, 1898) a fost unul dintre cei mai remarcabili maeștri ai picturii Biedermeier maghiare. El a excelat în toate genurile și tehnicile de portret și a fost unul dintre primii artiști care a reușit să trăiască din arta sa. Și-a pictat aproape toți contemporanii importanți, printre care István Széchenyi, Lajos Kossuth, Sándor Petőfi sau Józef Bem.
Portretul intitulat Femeie în rochie albastră, care este prezentat în cadrul expoziției, a fost pictat în 1840.
Miklós Barabás: Woman in blue dress
According to the inventory of 1879, the Székely National Museum’s fine arts collection consisted of only “137 paintings and figures”, primarily comprised of reproductions, lithographs, and photographs.
The turn of the 20th century marked a period of numerical growth and professional development in the history of the collection. During this time, the invaluable contributions of Jenő Gyárfás, a nationally renowned painter, Nándor Lajos Varga, a globally acclaimed graphic artist, and Imre Nagy from Csíkzsögöd/Jigodin in the role of an organizer, were of immeasurable importance. In 1928, museum curator Vilmos Csutak already mentioned 998 pieces, highlighting a dozen works by Miklós Barabás and Jenő Gyárfás.
Between the two World Wars, efforts were made to establish a representative permanent collection of Székely fine art. One of the major successes of the 1929 jubilee commemorations was the Székely exhibition held in the upper rooms of the Székely Mikó College.
Even after World War II, under the constraints of the socialist regime, efforts were made to find a way to reorganize the collection. The most significant source remained donations, but the number of works acquired through purchase also increased, including numerous pieces by Miklós Barabás, Jenő Gyárfás, and Imre Nagy. In the main building, alongside the permanent exhibition fulfilling a decorative function in the Bartók Hall, regular temporary exhibitions were also organized.
Starting in 1979, during the curatorship of Imre Baász, the collection moved to a new headquarters, the historic downtown building known as the Bazár, and in 2006, it adopted the name Jenő Gyárfás Gallery.
The inventory of the fine arts collection currently lists over 3,000 artworks.
Miklós Barabás (Márkosfalva/Mărcușa, 1810 – Budapest, 1898) was one of the most distinguished masters of Hungarian Biedermeier painting. He excelled in every genre and technique of portraiture, and thanks to this, he was one of the first artists to make a living from his art. He painted almost every prominent contemporary figure, including István Széchenyi, Lajos Kossuth, Sándor Petőfi, and Józef Bem.
The portrait titled Woman in Blue Dress, featured in the exhibition, was painted in 1840.
Emléktábla, 1875
A Magyar Orvosok és Természetvizsgálók Társasága (1841–1933) orvosi és természettudományos jellegű kutatások előmozdítására jött létre. A kutatók időszakos vándorgyűléseket tartottak az ország különböző pontjain.
A Társaság XVIII. Vándorgyűlésének Előpatak volt a helyszíne. Cserey Jánosné Zathureczky Emília imecsfalvi otthonában 1875. szeptember 3-án fogadta múzeumlátogatásra a vándorgyűlés több mint 300 részvevőjét.
A XVIII. vándorgyűlés emlékét a társaság márványba vésette és felállíttatta, még a rendezvény időtartama alatt. Később a megrongálódott emléktábla a múzeumba került, ahol megőrizték és restaurálták.
Felirata:
A magyar orvosok és természetvizsgálók
1875 aug. 23 – sept. 5 ig
Előpatakon tartott XVIII nagygyűlése emlékeül
Elnökök: Gr. Mikó Imre, Zarándi Knöpfler Vilmos
Alelnökök: Nendtvich Károly, Hantkén Miksa, Mikes Benedek
Titkárok: Ofrobán Nándor, Orbán Balázs, Berecz Antal
A tagok összes száma: 485.
Placă memorială, 1875
Societatea Medicilor și Naturaliștilor Maghiari (1841-1933) a fost înființată pentru a promova cercetarea în medicină și științele naturale. Cercetătorii au organizat periodic conferințe itinerante în diferite părți ale țării.
Cea de-a XVIII-a ediție a Conferinței Itinerante a Societății a avut loc la Vâlcele. Doamna János Cserey, născută Emília Zathureczky, i-a primit pe cei peste 300 de participanți ai conferinței itinerante pentru o vizită de muzeu în casa ei din Imeni la 3 septembrie 1875.
Pentru a comemora cea de-a XVIII-a conferință, Societatea a ridicat o placă memorială încă în timpul evenimentului. Ulterior placa deteriorată a fost dusă la muzeu, unde a fost conservată și restaurată.
Inscripția:
În amintirea celei de-a XVIII-a conferințe generale de la Vâlcele
a medicilor și naturaliștilor maghiari
23 august – 5 septembrie 1875
Președinți: Contele Imre Mikó, Vilmos Zarándi Knöpfler
Vicepreședinți:
Károly Nendtvich, Miksa Hantkén, Benedek Mikes
Secretari: Nándor Ofrobán, Balázs Orbán, Antal Berecz
Numărul total de membri: 485.
Memorial plaque, 1875
The Hungarian Society of Physicians and Naturalists (1841–1933) was established to promote medical and natural science research. The researchers held periodic congresses in various parts of the country.
The location of the Society’s 18th Congress was Előpatak/Vâlcele. On 3 September 1875, Emília Cserey (Mrs. János Zathureczky) welcomed over 300 participants of the congress to her home in Imecsfalva/Imeni for a museum visit.
The memory of the 18th Congress was engraved in marble and erected by the society, even during the event itself. Later the damaged memorial plaque was transferred to the museum, where it was preserved and restored.
Inscription:
In memory of the 18th Congress
of Hungarian Physicians and Naturalists
23 Aug – 5 Sept 1875
Held in Előpatak//Vâlcele
Presidents: Count Imre Mikó, Vilmos Zarándi Knöpfler
Vice Presidents: Károly Nendtvich, Miksa Hantkén, Benedek Mikes
Secretaries: Nándor Ofrobán, Balázs Orbán, Antal Berecz
Total number of members: 485.
Úrihímzés
Európa textilművességének fontos elemeiként tartja számon a szakirodalom a magyar – és ezen belül az erdélyi – úrihímzéseket. Ez a hímzéstípus többnyire főúri házaknál készült, értékes selyem- és fémszálakkal, az európai hímzőművészetben használt gazdag öltéstechnikával. A magyarság olyannyira híres volt e hímzéseiről, hogy egész Európa területéről is vannak adataink, miszerint magyar mesterek tanították e változatos öltéseket. Bár Erdélyben is ismert és elterjedt volt e kézimunkafajta, sajnos kisebb mennyiség őrződött meg napjainkig.
A kiállított úrihímzésen lenvászon alapra selyem- és fémszállal hímzett, jellegzetesen késő reneszánsz minta jelenik meg, a kétféle szimmetrikus virágbokor váltakozását hullámos indák kapcsolják össze. Középen apró tulipánból kinövő, szimmetrikusan elhelyezkedő virágbokrok, egyik középső szárán tulipán, másikon gránátalma. A felfelé álló oldalszárakon akantuszlevél, a lefelé, csigásan kunkorodó szárak öblében pedig váltakozva szintén tulipán, illetve gránátalma jelenik meg.
Az úrihímzések ornamentikája üzenethordozó is volt: a gránátalma például a feltámadás, magjai a termékenység szimbólumai. A tulipán a földöntúli életet, az örök élet reménységébe vetett hitet jelképezte.
Broderie nobilă
Broderiile nobile ungurești – și în cadrul acestora cele transilvănene – sunt considerate în literatura de specialitate ca fiind elemente importante ale artei textile europene. Acest tip de broderie era asociată mai ales cu casele aristocratice, fiind realizată mai ales din mătase prețioasă și fire metalice, cu tehnici de cusătură bogate, folosite în broderia europeană. Maghiarii erau atât de renumiți pentru „broderia nobilă” (úrihímzés), încât surse din întreaga Europă atestă că maeștrii maghiari au și predat aceste metode de cusătură. Deși acest tip de lucru cu acul era cunoscut și răspândit și în Transilvania, din păcate, doar o cantitate mică de broderii nobile a supraviețuit până astăzi.
Broderia expusă prezintă un model renascentist târziu, brodat pe un fond de in cu fire de mătase și de metal; cele două tipuri de arbuști de flori simetrici alternează cu vreascuri ondulate. Grupuri de flori dispuse simetric cresc din lalele mici în centru, cu lalele pe o tulpină centrală și rodii pe cealaltă. Tulpinile laterale drepte au frunze de acantus, în timp ce tulpinile spiralate care atârnă alternează între lalele și rodii.
Ornamentica broderiilor nobile transmite diferite mesaje: de exemplu, rodia este un simbol al învierii, iar semințele sale denotă fertilitatea. Laleaua simbolizează viața de apoi și credința în speranța vieții veșnice.
Noble embroidery
The literature considers Hungarian, and specifically Transylvanian, noble embroideries as important elements of European textile artistry. This type of embroidery was typically created in noble households using valuable silk and metallic threads, employing the intricate stitching techniques found in European embroidery artistry. The Hungarian people were so renowned for these embroideries that we have records of Hungarian masters teaching these intricate stitching techniques throughout Europe. Although this type of handiwork was also known and widespread in Transylvania, unfortunately, only a smaller quantity has survived to this day.
The exhibited noble embroidery features a distinct late Renaissance pattern, embroidered on linen fabric with silk and metallic threads. It alternates between two symmetrical flower bushes connected by wavy vines. In the center, there are small tulip bushes symmetrically arranged, with one central stem bearing a tulip and the other a pomegranate. The upward-facing side branches feature acanthus leaves, while on the downward-spiraling stems, there is an alternating pattern of tulips and pomegranates.
The ornamentation of noble embroideries also conveyed messages: for instance, the pomegranate symbolized resurrection, and its seeds represented fertility. The tulip represented the belief in the afterlife and the hope for eternal life.
Zathureczky Emília
A Székely Nemzeti Múzeum alapítója, az alapgyűjtemények megteremtője, utolsó éveiig legjelentősebb gyarapítója.
A Zathureczky család 1817-ben telepedett meg Olaszteleken. Apja Zaturcsai Z. István, anyja Tasnádi Nagy Juliánna. Emília 1823. október 21-én született Olaszteleken.
Latinul is beszélő művelt nő, aki kora ifjúságától szívesen foglalkozott könyvekkel, emellett régiségek, érmek, kőkorszaki, bronzkori leletek összegyűjtésével.
Élénk társasági életet élő úrhölgy. 1842-ben férjhez ment Cserey Jánoshoz. Az 1848–1849. évi szabadságharc idején pénzt és ékszert adott a honvédség felszerelésére, zászlószalagot hímzett, tépést készített. A bukás után szabadságharcosokat rejtegetett, menekülésüket segítette. Damjanich János honvéd tábornok özvegyének barátnője.
Fiai mellé 1875 júniusában meghívta nevelőnek Vasady Nagy Gyulát. Az antikváriumi könyvekhez és régészethez is értő Vasady által átrendezett imecsfalvi Cserey-gyűjteményt – fa- és vastárgyak, bécsi porcelánok, másfélszáz 17–18. századi okirat, ékszerek – még abban a hónapban megnyitották a nagyközönség előtt is.
Özv. Cserey Jánosné 1905. november 4-én hunyt el Imecsfalván. A kézdivásárhelyi temetőben nyugszik.
Emília Zathureczky
Fondatoarea Muzeului Național Secuiesc, care a pus temeliile colecțiilor de bază, pe care le-a extins continuu până în ultimii săi ani de viață.
Familia Zathureczky s-a stabilit la Tălișoara în 1817. Emília s-a născut în data de 21 octombrie 1823 la Tălișoara, ca fiica lui István Zaturcsai Z. și Juliánna Tasnádi Nagy.
A fost o femeie educată, care vorbea și latina, și încă din tinerețe a fost pasionată de cărți, colecționând antichități, monede, precum și obiecte din epoca de piatră și bronz.
Ea s-a căsătorit cu János Cserey în 1842 și a trăit o viață socială activă. În timpul Războiului de Independență din 1848-1849, a donat bani și bijuterii pentru echiparea armatei, a brodat panglici pentru steaguri și a confecționat bandaje. După eșecul revoluției, a ascuns luptători pentru libertate și i-a ajutat să fugă. A fost prietena văduvei generalului de honvezi János Damjanich.
În iunie 1875, l-a invitat pe Gyula Vasady Nagy ca educator pentru fiul său. Colecția Cserey din Imeni, formată din obiecte din lemn și fier, porțelan vienez, o sută și jumătate de documente din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, precum și bijuterii, a fost rearanjată de Vasady, care se pricepea atât la cărțile vechi, cât și la arheologie, și a fost deschisă publicului încă în aceeași lună.
Văduva lui János Cserey s-a stins din viață la 4 noiembrie 1905 în Imeni și se odihnește în cimitirul din Târgu Secuiesc.
Emília Zathureczky
The founder of the Székely National Museum, the creator of its basic collections, and its most significant contributor until her last years.
The Zathureczky family settled in Olasztelek/Tălișoara in 1817. Her father was István Z. Zaturcsai, and her mother was Juliánna Tasnádi Nagy. Emília was born on 21 October 1823, in Olasztelek/Tălișoara.
She was a cultured woman who spoke Latin and, from her early youth, was fond of books. In addition, she collected antiquities, coins, and artifacts from the Stone Age and Bronze Age.
She was a lively lady who enjoyed a vibrant social life. In 1842, she married János Cserey. During the Hungarian Revolution and War of Independence in 1848–1849, she contributed money and jewelry for equipping the Hungarian troops, embroidered regimental banners, and made bandages. After the defeat of the revolution, she hid and assisted freedom fighters, helping them in their escape. She was a close friend of the widow of János Damjanich, a Hungarian military general.
In June 1875, she invited Gyula Vasady Nagy to be a tutor for her sons. The collection in Imecsfalva/Imeni, reorganized by Vasady, which included antiquarian books and archaeological items along with wooden and metal objects, Viennese porcelain, over 150 documents from the 17th and 18th centuries, and jewelry, was opened to the general public that same month.
The widowed Mrs. János Cserey passed away on 4 November 1905, in Imecsfalva/Imeni. She rests in the cemetery of Kézdivásárhely/Târgu Secuiesc.
Kincsesláda az I. világháború idejéről
Az 1913-ban átadott új múzeumépületbe való beköltözés nagy reményekkel indult előkészületeit a világháború leállította. A gyűjtemény egy része csak évtizedes késéssel került a múzeumba.
A múzeumi székházban 1914-ben hadikórházat alakítottak ki.
1914 szeptemberében László Ferenc és Csutak Vilmos igazgatóőrök 27 ládányi műtárgy elszállítását szervezték meg a biztonságosnak ítélt Magyar Nemzeti Múzeumba, Budapestre. Itt szinte 4 évig, 1918 májusáig tartották, amikor a bukaresti román különbékétől (1918. május 7.) gerjesztett vérmes remények hatására az illetékesek elrendelték az erdélyi múzeumok anyagának hazaszállítását. A SzNM állományának legjavát rejtő ládákat július 18-án útnak indították a Nemzeti Múzeumból, a szállítmány 1918. július 22-én futott be Sepsiszentgyörgyre.
A hazatérés öröme sajnos nem bizonyult tartósnak. A világháború körvonalazódó kimenetele újból felvetette az állomány biztonságos helyre szállításának parancsoló szükségességét. Az ehhez készített, 1918. október 12-én lezárt jegyzéket László Ferenc látta el kézjegyével. Másnap már Brassóban voltak a ládák, onnan október 17-én vagy 18-án indították tovább, Budapesten pedig Fejérpataki László, az MNM megbízott igazgatója október 23-án átadta a sepsiszentgyörgyi múzeum képviselőinek a „36 lezárt, leszögezett láda megőrzés végetti átadásáról” tanúskodó átvételi elismervényt. A ládák a Magyar Nemzeti Múzeumban számottevő károsodás nélkül vészelték át a magyarországi eseményeket, beleértve az 1919–1920-as román megszállást.
A rendkívüli történelmi helyzetnek köszönhetően az Erdély fölötti szuverenitást nyerő román állam és a Székely Nemzeti Múzeum érdekei ezúttal találkoztak: mindkettő a hazaszállítás mellett érvelt. Az átadás hosszadalmas folyamatának nyitányaként, az 1922. április 25. és május 12. között Budapesten a győztes hatalmak érdekei fölött őrködő jóvátételi bizottság és a Magyar Nemzeti Múzeum képviselői összeállították a 36 láda leltárát. Átvételüket követően a román kormány képviseletében Coriolan Petran múzeumi felügyelő, külügyminiszteri megbízott a ládákat Aradra szállíttatta, ahol hónapokon át a Kultúrpalotában tárolták őket. Szeptember folyamán a Székely Nemzeti Múzeum igazgatóválasztmánya megbízásából a múzeumőrök (Csutak Vilmos, László Ferenc, Horváth István) Kovács Istvánnal kiegészült bizottsága ellenőrizte a két leltár – az 1918. október 12-i, illetve a jóvátételi bizottság által összeállított leltár egyeztetése alapján a ládák tartalmát. Csaknem minden ládában több-kevesebb hiányra, illetve többletre bukkantak. A felelősségteljes, igényes munka végére érve, 1922. szeptember 15-én Csutak Vilmos bizonyos fenntartásokkal átvette a rakományt a Székely Nemzeti Múzeum részére. A hónap utolsó napján a sokéves kálvária lezárult: a Székely Nemzeti Múzeum kincseivel teli 36 láda végre hazaérkezett Sepsiszentgyörgyre.
A kiállított műtárgy egyike a 36 ládának, egyetlen példányként maradt fenn a múzeum raktárában.
Cufăr cu comori din perioada Primului Război Mondial
Pregătirile pentru mutarea în noua clădire a muzeului, inaugurată în 1913, au fost întrerupte de Războiul Mondial. O parte din colecție a ajuns la muzeu abia după un deceniu de întârziere.
Sediul muzeului a devenit spital de război în 1914.
În septembrie 1914, Ferenc László și Vilmos Csutak, custozii muzeului, au organizat mutarea a 27 de lăzi cu obiecte la Muzeul Național Maghiar din Budapesta, care era considerat sigur. Obiectele au fost păstrate aici timp de aproape 4 ani, până în mai 1918, când speranțele generate de Tratatul de la București (7 mai 1918) au determinat autoritățile să dispună repatrierea materialului muzeelor transilvănene. Lăzile care conțineau cea mai valoroasă parte a fondului Muzeului Național Secuiesc au fost expediate de la Muzeul Național la 18 iulie, iar lotul a ajuns la Sfântu Gheorghe la 22 iulie 1918.
Din păcate, bucuria întoarcerii acasă nu a durat mult. Rezultatul în curs de concretizare al Războiului Mondial a ridicat din nou nevoia urgentă de a muta fondurile muzeului într-un loc sigur. Lista întocmită în acest scop, finalizată la 12 octombrie 1918, a fost semnată de Ferenc László. A doua zi, lăzile se aflau deja la Brașov, de unde au fost expediate la data de 17 sau 18 octombrie, iar la Budapesta, în data de 23 octombrie, László Fejérpataki, directorul interimar al Muzeului Național Maghiar, a înmânat reprezentanților muzeului din Sfântu Gheorghe recipisa de primire a „36 de lăzi sigilate și bătute în cuie pentru păstrare”. Lăzile din Muzeul Național Maghiar au supraviețuit evenimentelor din Ungaria, inclusiv ocupației românești din 1919-1920, fără daune semnificative.
Datorită situației istorice extraordinare, interesele statului român, care dobândise suveranitatea asupra Transilvaniei, și cele ale Muzeului Național Secuiesc s-au întâlnit de această dată: ambele au pledat în favoarea repatrierii. Ca un preludiu la procesul îndelungat de predare a celor 36 de lăzi, reprezentanții comitetului de despăgubiri de război, care s-a aflat la Budapesta între 25 aprilie și 12 mai 1922 pentru a proteja interesele puterilor învingătoare, a întocmit, împreună cu reprezentanții Muzeului Național Maghiar, un inventar al celor 36 de lăzi. După primirea lăzilor, Coriolan Petran, reprezentant al Guvernului României, inspector de muzeu și mandatar al ministrului afacerilor externe, le-a transportat la Arad, unde au fost depozitate timp de mai multe luni la Palatul Culturii. În luna septembrie, comisia formată din custozii muzeului (Vilmos Csutak, Ferenc László, István Horváth) și completată cu István Kovács, mandatată de consiliul de administrație al Muzeului Național Secuiesc, a verificat conținutul lăzilor pe baza confruntării celor două inventare, cel din 12 octombrie 1918 și inventarul comisiei de despăgubiri. S-a constatat că aproape toate lăzile prezentau lipsuri sau surplusuri mai mari sau mai mici. La finalul muncii solicitante și pline de responsabilitate, la 15 septembrie 1922, Vilmos Csutak a preluat, cu anumite rezerve, lăzile în numele Muzeului Național Secuiesc. În ultima zi a lunii, cele 36 de „cufere cu comori” ale Muzeului Național Secuiesc au ajuns, în sfârșit, acasă, la Sfântu Gheorghe.
Obiectul expus este una dintre cele 36 de lăzi, singura rămasă în depozitul muzeului.
Treasure chest from the World War I era
The move to the new museum building, which was inaugurated in 1913, began with high hopes, but its preparations were halted by the outbreak of the World War. Part of the collection was only transferred to the museum with a delay of several decades.
In the museum building, a military hospital was established in 1914.
In September 1914, directors Ferenc László and Vilmos Csutak organized the transportation of 27 crates of artifacts to the secure Hungarian National Museum in Budapest. Here, they were kept for nearly four years until May 1918, when, fueled by fervent hopes following the Treaty of Bucharest (7 May 1918), authorities ordered the return of the material of Transylvanian museums. On 18 July, the crates containing the most valuable items from the Székely National Museum’s collection were dispatched to the National Museum. The shipment arrived in Sepsiszentgyörgy on 22 July 1918.
Unfortunately, the joy of returning home did not prove to be enduring. The emerging outcome of the World War once again raised the imperative need for the safe transportation of the collection. The inventory, prepared for this purpose and closed on 12 October 1918, was signed by Ferenc László. The next day, the crates were already in Brassó/Brașov, from where they were sent further on 17 or 18 October. In Budapest, László Fejérpataki, the acting director of the Hungarian National Museum, handed over a receipt on 23 October to representatives of the Sepsiszentgyörgy/Sfântu Gheorghe Museum testifying to the “handover for permanent preservation of 36 closed and nailed crates”. The crates survived the events in Hungary, including the 1919-1920 Romanian occupation, without significant damage at the Hungarian National Museum.
Due to the extraordinary historical situation, the newly sovereign Romanian state and the Székely National Museum found their interests aligned this time: both advocated for the return home. As the opening phase of the lengthy process of transfer, between 25 April and 12 May 1922, representatives of the victorious powers overseeing the interests of reparations and the Hungarian National Museum in Budapest compiled an inventory of the 36 crates. After their reception, on behalf of the Romanian government, Coriolan Petran, a museum supervisor and envoy of the Ministry of Foreign Affairs, had the crates transported to Arad, where they were stored in the Culture Palace for several months. In September, a committee composed of museum guards (Vilmos Csutak, Ferenc László, István Horváth), supplemented by István Kovács, on behalf of the Directorate of the Székely National Museum, verified the contents of the crates based on the reconciliation of the two inventories – the one from 12 October 1918 and the inventory compiled by the Reparations Committee. They discovered more or less shortages or surpluses in nearly every crate. Having completed the responsible and meticulous work, with some reservations, Vilmos Csutak took over the cargo for the Székely National Museum on 15 September 1922. On the last day of the month, the long-standing ordeal came to an end: the 36 crates filled with the treasures of the Székely National Museum had finally arrived home in Sepsiszentgyörgy/Sfântu Gheorghe.
The exhibited artifact is one of the 36 crates, and it is the sole surviving piece in the museum’s storage.
Menekítési láda 1944-ből
A második bécsi döntés után a Székely Nemzeti Múzeum az ország államilag legtámogatottabb vidéki és Észak-Erdély egyetlen közgyűjtemény rangú múzeuma volt. Igazgatója ebben az időben Herepei János muzeológus, régész, tanár, akire a háborús helyzet miatti, rendeletben meghatározott menekítés feladata hárult. 1944-ben a Vallás- és Közoktatásügyi Minisztérium a keleti országrészben található jelentősebb közgyűjtemények kiemelkedő fontosságú anyagát Nyugat-Magyarországra irányította, így a Székely Nemzeti Múzeum legértékesebb műtárgyait is.
1945. március 29-én hajnalban bombatámadás érte a zalaegerszegi állomáson veszteglő vagonokat, rajtuk az múzeum 52 ládányi muzeális anyagával, mely a gyűjtemény válogatott műtárgyait tartalmazta.
A kár felbecsülhetetlen: megsemmisültek többek között 14. századi oklevelek, címeres levelek, a széki és egyházi levéltárak régi anyaga, kódexek, könyvritkaságok, régi nyomtatványok, irodalomtörténeti relikviák (egy Balassi Bálint birtokában volt Machiavelli-kötet, Apor Péter-, Bod Péter- és Benkő József-kéziratok). Többek között Barabás Miklósnak és Gyárfás Jenőnek, a két legnagyobb székely festőnek számos műremeke, valamint a régiségtárat világhírűvé tevő erősdi leletanyag egy része is a tűz martalékává vált.
Ekkor pusztult el az 1848–49-es szabadságharc katonai érdemrendjének legmagasabb fokozata, a csillagkereszt is, amelyet Bem tábornok kapott Kossuth Lajostól Nagyszeben bevétele alkalmával. Ennek a tárgynak jelkép értéke volt, és döntő módon járult hozzá a múzeum fejlődéséhez, illetve Székely Nemzeti Múzeummá való alakulásához.
Cufăr de evacuare din 1944
După cel de-al doilea Dictat de la Viena, Muzeul Național Secuiesc era cel mai bine susținut muzeu de provincie finanțat de stat din întreaga țară și singurul muzeu cu rang de colecție publică din Transilvania de Nord. Directorul său în acea perioadă era János Herepei, muzeolog, arheolog și profesor, care a fost obligat să se ocupe și de evacuarea muzeului din cauza situației de război, așa cum era prevăzut prin decret. În 1944, Ministerul Cultelor și al Educației Publice a mutat în Ungaria de Vest cele mai importante materiale din marile colecții publice din partea de est a țării, inclusiv cele mai valoroase obiecte ale Muzeului Național Secuiesc.
La 29 martie 1945, în zorii zilei, vagoanele staționate în gara din Zalaegerszeg, care transportau 52 de lăzi de material muzeal, cu obiectele cele mai prețioase selectate din întreaga colecție, au suferit un atac cu bombă.
Pagubele au fost incalculabile: printre altele, au fost distruse documente din secolul al XIV-lea, așa-numite litterae armales (diplome de înnobilare cu blazon), materiale vechi din arhivele scăunale și bisericești, codice, cărţi rare, tipărituri vechi și relicve literare (un volum Machiavelli aflat în posesia lui Bálint Balassi, manuscrisele lui Péter Apor, Péter Bod și József Benkő). Printre altele, mai multe capodopere ale lui Miklós Barabás și Jenő Gyárfás, cei mai mari pictori secui, precum și o parte din materialul arheologic colectat din situl de la Ariușd, care au făcut colecția de antichități a muzeului celebră în întreaga lume, au fost distruse de incendiu.
Cea mai înaltă decorație militară a războiului de independență din 1848-1849, crucea stelată, cu care generalul Bem a fost distins de către Lajos Kossuth cu ocazia cuceririi Sibiului, a fost de asemenea distrusă cu aceeași ocazie. Acest obiect a avut o valoare simbolică și a contribuit în mod decisiv la dezvoltarea muzeului și la transformarea sa în Muzeul Național Secuiesc.
Evacuation chest from 1944
After the Second Vienna Award, the Székely National Museum was the most state-supported regional museum in the country and the only public collection in Northern Transylvania. During this time, the director was János Herepei, a museologist, archaeologist, and teacher, who was tasked with the responsibilities of evacuation as mandated due to the wartime situation. In 1944, the Ministry of Religion and Public Education directed the most important collections of major public institutions located in the eastern part of the country to Western Hungary, including the most valuable artifacts of the Székely National Museum.
In the early hours of 29 March 1945, a bombing raid hit the train cars stationed at Zalaegerszeg, including 52 crates of museum artifacts containing carefully selected items from the collection.
The damage was incalculable: among the losses were 14th-century charters, heraldic documents, materials from the county and ecclesiastical archives, codices, rare books, old prints, and literary relics (including a copy of Machiavelli owned by Bálint Balassi, as well as manuscripts of Péter Apor, Péter Bod, and József Benkő). Among the losses were numerous masterpieces by the two greatest Székely painters, Miklós Barabás and Jenő Gyárfás, as well as a portion of the archaeological collection from Erősd/Ariușd that had made the museum’s antiquities famous worldwide.
During this time, the highest rank of the military order of the 1848-49 War of Independence, the Star Cross, was also destroyed. It had been awarded to General Bem by Lajos Kossuth during the capture of Nagyvárad/Oradea. This object held a symbolic value and played a pivotal role in the museum’s development and its transformation into the Székely National Museum.